Despre prietenii imaginari ai celor mici.

Raisa trage cu grijă scăunelul de jucărie, îl poftește la masă și îi așează în față cănița cu farfurioara roz. Râsete se aud de la măsuță și fetița relatează cu mult entuziasm în voce cele mai recente giumbușlucuri făcute la grădiniță. Împarte biscuiții de jucărie la doi și după masa copioasă vine la mami cu rugămintea că ea și Elmo vor să audă o poveste. Mama se uită mirată la ea, văzând că micuța ei nu are nicio jucărie în mânuță, punând astfel întrebarea: dar cine este Elmo?

Scena relatată anterior ne poate părea cunoscută, izvorâtă ori din amintiri din propria copilărie ori regăsindu-ne în pantofii mamei sau pur și simplu în ipostaza unui observator obiectiv. Putem fi adesea martorii unei scene în care cel mic pare că se joacă sau relaționează singur. Obiectul jocului nu este un pluș sau o păpușă sau roboțel cum ne-am aștepta, ci pur și simplu în fața ochiilor noștri de adulți pare să nu fie defapt nimeni.

Micuțul are un prieten imaginar.

Ce înseamnă asta?

Prezența prieteniilor imaginari este firească până la vârsta de aproximativ de 6 ani, interval de dezvoltare în perioada copilăriei mici în care imaginația copilului este foarte activă și se îmbină în

scenariile de joacă născocite. Prietenii imaginari pot lua forma unui supererou, al unui animal, a unei persoane magice sau chiar ipostaza unui alt copilaș.

S-a observat că prietenii imaginari sunt prezenți într-o mai mare măsură la copii fără frați, decât la familile cu membrii numeroși.

Vorbim aici totodată de prezența animismului: credința conform căreia obiecte neinsuflețite trăiesc, în cazul de față copii creându-și singuri o reprezentare mentală căreia îî dau viață în realitate și o imaginează ca fiind un partener de joacă modelat după placul lor. Renumitul psiholog Jean Piaget atribuie acest animism și joc simbolic împreună cu gândirea magică ca elemente firești pe continuumul dezvoltării umane.

Copii sunt micii creatori ai propriei lumi, ei percepând la vârstele mici că realitatea gravitează doar în jurul lor, asemenea Soarelui care se învârtea în jurului Pâmântului în concepția predecesorilor noștrii pânâ la venirea lui Gallilei. Astfel și prietenul imaginar devine doar un alt personaj în acest univers infantil, creat să servească o nevoie anume.

Întrebarea fundamentală și diferențiatoare pe care trebuie să ne-o punem astfel este: PE CE NEVOIE S-A DEZVOLTAT ACEST PRIETEN IMAGINAR?

Iar aici există trei posibile scenarii:

1. pe fondul unor emoții puternice,

2. pentru a alina sentimentul de singurătate

3. pentru a spori autocontrolul.

Prietenul imaginar poate fi creeat pentru a canaliza emoții puternice resimțite de copil, ca de exemplu pentru a destăinui acestuia emoțiile resimțite sau pentru a găsi un refugiu de siguranță după un eveniment tulburător pentru psihicul infantil, pe care nu știe cum să îl verbalizeze în primă fază părinților.

Totodată, poate lua naștere pentru a alina plictiseala sau de a înlătura un sentiment de abandon, de însingurare, în unele cazuri lipsa atenției din partea persoanelor de atașament. În ultimă ipostază, prietenul imaginar poate spori autocontrolul celui mic, el fiind asemenea unui ecou al vocii părinților, o instanță moralizatoare care corectează și spune ce este bine de făcut.

Cum am menționat la incipitul articolului, prezența prietenilor imaginari este firească până la vârsta școlară. În ciuda primei impresii suprinzătoare la auzul unui asemenea scenariu, conotațiile pozitive ale unui partener de joacă imaginar pot fi numeroase: în primul rând ajută în creearea de contexte de interacțiune, astfel se exersează abilitățile de socializare a celui mic.

Totul se transpune într-un joc simbolic, într-un mediu securizant în care copilul își testează și exersează abilitățile de comunicare și relaționare.

Poate constitui un refugiu de la temeri, frici, ca de exemplu un apărător de „bau-bau”-l de sub pat.

Prietenul imaginar poate ridica semne de întrebare în acele cazuri în care el ia naștere pe fondul unei angoase, unei anxietăți și a unei insecurități care au factori declanșatori în mediul celui mic: mediul familial sau educațional.

Când prietenul imaginar devine facilitatorul acelor nevoi care nu sunt îndeplinite de către părinți/figură de atașament, ne lovim de o problemă reală. Când prietenul imaginar este cel care oferă doza de atenție, de afecțiune, devine explicit figura căruia cel mic se destăinuie și îi comunică iar lângă care resimte siguranță și deschidere, devine clară problema dintre relația părinte-copil.